Bun venit! Blogul meu conţine poveşti motivaţionale şi articole interesante. Sper să găsiţi ceva pe placul dvs. Codru
joi, 31 ianuarie 2013
Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!
O ÎNTÂMPLARE DE DEMULT
Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întrețin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.
- Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :
- Ai putea să conduci prin centrul orașului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
- O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
- Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
- Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
- Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie și tu să te întreții….
- Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.
- I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.
Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.
Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm.
Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!
miercuri, 30 ianuarie 2013
Poveste de vis...
E searã, e frig şi mai sunt câteva ore pânã când se schimbã anul. Lumea se pregãteşte de Revelion. Doamnele îşi scot din dulapuri rochiile decoltate, îşi încalţã sandalele cu toc cui şi pun în obraji ultima urmã de fard menitã sã le învãpãieze obrajii. Domnii îşi potrivesc papionul, îşi închid butonii argintaţi şi, îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, merg împreunã cu doamnele sã petreacã în noaptea de Revelion.
Undeva, pe o stradã întunecoasã, pe nişte cartoane prãpãdite, stau, zgribuliţi doi copii. Sunt slabi şi palizi şi nici nu-şi aduc aminte când au mâncat bine ultima datã. Le e frig şi au înţepenit de când stau pe strãzi… ar vrea sã se adãposteascã undeva la cãldurã, însã toţi i-au alungat atunci când au încercat sã se apropie. Aşa cã şi-au fãcut culcuş sub o vitrinã luminatã unde parcã şi manechinele de plastic au o viaţã mai bunã decât a lor. Se gândesc cã dincolo de lumea lor tristã şi cenuşie, existã o lume plinã de strãlucire din care ei nu fac parte… şi-şi doresc, cu sufletele lor pure şi nevinovate, ca într-o zi sã aibã şi ei mãcar un strop din fericirea de care se bucurã ceilalţi oameni în noaptea magicã a Revelionului.
Zgribuliţi de frig, adorm îmbrãţişaţi. Şi lumea cenuşie se topeşte într-un vis plin de luminã şi culoare, pasiune şi strãlucire. Fata viseazã un grandios spectacol de cabaret unde artişti renumiţi cântã şi danseazã, femeile sunt elegante şi surâzãtoare şi timpul parcã şi-a oprit curgerea ireversibilã. Şi poartã şi ea rochia la care a tânjit mereu, pãrul ei lung şi încâlcit este pieptãnat cu grijã, pânã şi unghiile-îi sunt lungi şi lãcuite… şi râde… râde din tot sufletul, râde din toţi porii, pânã şi vãzduhul este strãbãtut de ecoul râsului ei… Deşi îi e frig şi s-a trezit înţepenitã, un zâmbet i-a rãmas agãţat în colţul gurii… e parfumul visului care o face sã spere…
Bãiatului i-au plãcut dintotdeauna poveştile cu haiduci. I le spunea mama înainte de culcare. Şi înainte sã ajungã la orfelinat. Cel puţin de asta îşi mai aminteşte. Acum, numai de haiducie nu-i arde… se chinuie în fiecare zi sã gãseascã ceva de mâncare pentru el şi pentru sora lui întru nefericire, şi eventual, un adãpost deasupra capului… însã tare i-ar mai fi plãcut sã aibã cal şi costum dintr-acela cu fireturi, sã cutreiere pãdurile şi sã facã dreptate. Obosit şi înfometat adoarme pe cartoanele umede.
Era odatã o hangiţã frumoasã, frumoasã, care avea grijã de o cârciumioarã împreunã cu o mulţime de slugi… şi haiducul nostru, ajunge din întâmplare la hanul cu pricina. Vãzând-o, îi cade cu tronc hangiţa. Însã fata are deja un peţitor care se strãduieşte sã-i fure inima… el, haiducul, ce sa facã? Cum sã o câştige, mai ales când ea nu dã prea multe semne cã l-ar bãga în seamã? Se chinuie sã-i fie pe plac, sã-i facã toate poftele şi totuşi parcã nu e de ajuns… Şi totuşi… s-a îndrãgostit de ea. Simte cã viaţa nu i-ar fi completã dacã nu şi-ar împãrţi-o cu frumoasa fatã… Şi-atunci se hotarãşte: o va lua de nevastã! Şi pleacã haiducul nostru la peţit. Parcã vede aievea momentul când îi strecoarã inelul pe deget, inelul în care a ascuns toatã dragostea lui… şi zâmbetul ei fericit când îi mãrturiseşte cã şi ea îl poartã-n suflet. Fãrã sã ştie, zâmbeşte în somn. E fericit.
O sirenã se aude undeva, pe stradã. Şi artificii. Multe artificii. A venit Anul Nou. Vremea se primeneşte acum printr-un nou început. Câteva acorduri muzicale strãbat aerul îngheţat. Fetiţa se trezeşte speriatã, neînţelegând ce se petrece în jurul ei. Îi este frig, îi este foame şi parcã pluteşte în visul nedesprins încã de gene. Deschide pumnul mic, cu degetele îngheţate. În palma ei, scânteiazã inelul din vis.
Preluare Net.
luni, 28 ianuarie 2013
Nu decide pentru altul! Decide pentru tine!
"Intr-o zi, intr-un cocon a aparut o mica gaura. Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica. Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva. Atunci omul a decis sa ajute fluturele: a luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic. Aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau. Omul a continuat sa observe, crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura. Acest lucru nu s-a intamplat! Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite. Nu a putut zbura NICIODATA! Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata."
Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati.
Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati.
Nu am putea fi atat de puternici cum suntem. Nu am putea zbura NICIODATA!"
A te lasa surprins....
Un mar copt care sta pe creanga. Ce mai asteapta acest mar copt de la existenta lui? Decat sa se desprinda de pe ram si sa cada. Nu-l mai poate surpinde nimic, pentru ca a trecut prin tot. Nu mai poate invata nimic, pentru ca le stie pe toate – doar s-a copt pana la capat, nu? Nu mai poate trai nimic. Insa cu celalalt mar, cel verde, lucrurile stau altfel. Un mar verde poarta in el inocenta tuturor posibilitatilor, duce cu el o atitudine (pe care eu o numesc verde) care ii permite sa invete lucruri mereu noi despre el, despre creanga de care e prins, despre florile de sub el, despre celelalte mere care il inconjoara, despre cerul de deasupra, despre pasarile ce i se aseaza alaturi. Un mar verde poate invata si se poate lasa surprins, traindu-si viata fara asteptari proiectate, fara sa tina cu dintii de iluziile personale. Un mar verde poate chiar sa isi propuna sa fie verde atat cat vrea el, si la ce varsta vrea el. Desigur, se vor gasi multe mere coapte, voluntare din fire, care sa isi propuna sa ii bage mintile in cap, sa faca bine si sa se coaca, pentru ca aceasta este menirea lui, ii sta scris in ADN si nu are ce sa faca in privinta acestui fapt. Insa un mar verde, tocmai prin faptul ca traieste verde, dezvolta in interiorul lui intelepciunea, ritmul si firescul vietii. Si isi implineste viata in fiecare clipa, tocmai bucurandu-se de calatorie si nu asteptand cu nerabdare destinatia ei. Pentru ca un mar verde invata sa se lase surprins.
A cui viata ai atins-o astazi?
Alo Centrala ?!
Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta. Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.". - "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta. - "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea. - "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit. - "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea.. - "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..." - "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot. - "Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel " - spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. . Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? " Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta." Alta data la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix? " - am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala " ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni ... Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea,Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine. Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!" Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala." Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum." Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea." "Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..." I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally." M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" . Am intrebat de Sally. "Sinteti un prieten?" - m-a intrebat. "Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..." "Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma." Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns. "Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc." Mesajul ei era, "Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer." I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . . Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins-o astazi? "
Poveste cu autor necunoscut.
sâmbătă, 26 ianuarie 2013
Puterea cuvintelor
Acelasi lucru în alte cuvinte
Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: "Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb!". Un ziarist trecu prin zonă şi văzu foarte puţini bani în pălăria orbului. Fără să ceară încuviinţarea, luă plăcuţa de lemn, o întoarse, pe dos, scrisese altceva, o puse din nou la picioarele orbului şi plecă.
Spre seară, jurnalistul respectiv se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum, pălăria lui era plină de bani. Şi monede, şi bacnote. Cu simţurile dezvoltate din pricina lipsei de vedere, orbul recunoscu paşii ziaristului. Îl întrebă dacă el cel care i-a rescris mesajul de pe plăcuţă şi, dacă da, ce anume scrisese. Ziaristul răspunse:
- Nu am scris nimic din ce ar putea fi în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că am exprimat totul în alte cuvinte. Şi plecă liniştit mai departe.
Orbul a aflat foarte târziu ce scrisese ziaristul pe plăcuţa de lemn. Mesajul era următorul: "Şi astăzi e primăvară în Paris, şi eu tot nu o pot vedea..."
Spre seară, jurnalistul respectiv se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum, pălăria lui era plină de bani. Şi monede, şi bacnote. Cu simţurile dezvoltate din pricina lipsei de vedere, orbul recunoscu paşii ziaristului. Îl întrebă dacă el cel care i-a rescris mesajul de pe plăcuţă şi, dacă da, ce anume scrisese. Ziaristul răspunse:
- Nu am scris nimic din ce ar putea fi în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că am exprimat totul în alte cuvinte. Şi plecă liniştit mai departe.
Orbul a aflat foarte târziu ce scrisese ziaristul pe plăcuţa de lemn. Mesajul era următorul: "Şi astăzi e primăvară în Paris, şi eu tot nu o pot vedea..."
MORALA
De multe ori, când lucrurile nu ne mai reuşesc aşa cum am dori, e o idee bună să schimbăm strategia.
De multe ori, când lucrurile nu ne mai reuşesc aşa cum am dori, e o idee bună să schimbăm strategia.
Urmariti si clipul, merita.
vineri, 25 ianuarie 2013
Spune întotdeauna ce simți si fă ceea ce gândești...
Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata. Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.
"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste gheata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii."
"Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”
Calatorie cu trenul
Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.
Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.
Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.
E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.
Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.
Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic... Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.
Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne
lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.
Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.
Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.
Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...
Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.
Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.
Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.
Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....
Da, cred acest lucru.
Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.
Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.
Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe
Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Calatorie placuta !
Un violonist in metrou
Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.
Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.
Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.
Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!
Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.
In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.
Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.
Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.
Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.
Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?
Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:
Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?
Asa ca: "Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste.."
miercuri, 23 ianuarie 2013
Fata din imparatia Soarelui
A fost o data o femeie ce traia in mijlocul unei paduri de care oamenii se fereau. Pana si cei mai curajosi barbati ai urbei din apropiere se temeau sa intre in ea de unii singuri. Se spunea ca e plina de spirite ce ii fura pe cei care nu sunt atenti. Exista printre batrani legende despre copii care au intrat la joaca in padure si nu s-au mai intors, barbati care dispareau in drum spre casa sau femei care daca paseau in interiorul ei se intorceau lipsite de puterea de a mai avea urmasi.
Aceasta femeie, nici tanara dar nici batrana, isi avea locuinta intr-o poienita inconjurata de flori si de iarba deasa. In fiecare dimineata se trezea cu zambetul spre Soare. Apoi, toata ziua batea padurea in lung si in lat ocrotind animalele, punandu-le mancare si ingrijindu-le cand erau in suferinta. Intreaga padure ii era casa si toate vietuitoarele din ea ii erau familia. Nu mai stia de unde a venit si care ii erau parintii. De cand se stie era acolo in padure. Si isi proteja familia cum stia mai bine, speriind adesea oamenii care incercau sa intre in casa ei si in familia ei cu intentii rele. De cand traia ea in padure, nici un copac nu a mai fost taiat si nici un animal nu a mai fost vanat. Si i s-a spus Femeia Fantoma, pentru ca nimeni nu o zarise cu adevarat, dar toti ii simteau prezenta.
Intr-o dimineata de vara, pe malul paraului care trecea prin padure, si pe care il includea in traseul zilnic, a vazut un cos, nici prea mare, nici prea mic. In timp ce se indrepta sa vada ce-i cu ciudatul obiect isi punea intrebari despre cum ar fi putut aparea acolo, si nici un animal sa nu-i fi dat de veste ca exista un musafir nepoftit.. Cand a ajuns in dreptul lui, a observat ca in interior era un pui de om, infasurat intr-o paturica calduroasa, care dormea linistit, leganat usor de apa ce trecea vartos peste pietre. Ridicand cosul de pe jos, a observat sub mica fiinta o bucata de hartie. A scos-o si a citit uimita:
“Ana este o comoara pe care Dumnezeu mi-a oferit-o dar, pe care, aceasta lume nu-mi permite sa o pastrez. Viata ei este in pericol, datorita naturii ei nobile. Ana este fiica Soarelui si mostenitoarea lumii Lui. Dar forte necurate nu o vor prin preajma si ar vrea sa dispara. Asa ca Draga Doamna a padurii, ti-o incredintez tie spre crestere. Stiu ca la tine e ocrotita si nimeni nu o poate atinge. Intr-o buna zi va ajunge acolo unde ii este locul.
Exista o singura cale prin care ea se poate intoarce: este rochia magica a puritatii naturale, tesuta din fir de intelepciune, pe care sa o imbrace la varsta noilor inceputuri.
Ai grija de ea si invat-o te rog, tainele tale.
Cu adanca recunostinta,
Mama Anei”
Exista o singura cale prin care ea se poate intoarce: este rochia magica a puritatii naturale, tesuta din fir de intelepciune, pe care sa o imbrace la varsta noilor inceputuri.
Ai grija de ea si invat-o te rog, tainele tale.
Cu adanca recunostinta,
Mama Anei”
Femeia s-a uitat lung la bilet si l-a citit de cateva ori. Apoi se uita la prunca care dormea linsitita in cosuletul ei. Nu mai vazuse copil atat de mic; nu stia de unde sa o apuce si ce are de facut. Ar fi vrut sa o duca inapoi la parinti, dar nu stia care este calea spre Imparatia Soarelui. Si apoi nici nu avea timp sa caute. Padurea avea nevoie de ea.
In timp ce gandurile ei navaleau ca o avalansa de iarna, cum vazuse ea intr-o iarna in care nici o pasare si nici un animal nu-si aratase figura de zile intregi, se indrepta pe carare spre poienita sa.
In pragul casei, micuta deschise ochii si se uita cu ochi mirati, dar zambitori, spre femeie. Acea privire profunda o fascina si isi spuse “pot sa o fac! Am sa cresc aceasta fata si am sa ii spun cand va veni vremea povestea ei”.
Asa ca puse “scrisoarea” intr-un loc sigur in casa, o dezbraca pe fata, cautase prin padure o capra si o ruga sa ii dea niste lapte. Apoi isi rupse niste haine mai vechi, le puse la fiert in apa curata de rau si ii confectiona fetei hainute.
In timp ce gandurile ei navaleau ca o avalansa de iarna, cum vazuse ea intr-o iarna in care nici o pasare si nici un animal nu-si aratase figura de zile intregi, se indrepta pe carare spre poienita sa.
In pragul casei, micuta deschise ochii si se uita cu ochi mirati, dar zambitori, spre femeie. Acea privire profunda o fascina si isi spuse “pot sa o fac! Am sa cresc aceasta fata si am sa ii spun cand va veni vremea povestea ei”.
Asa ca puse “scrisoarea” intr-un loc sigur in casa, o dezbraca pe fata, cautase prin padure o capra si o ruga sa ii dea niste lapte. Apoi isi rupse niste haine mai vechi, le puse la fiert in apa curata de rau si ii confectiona fetei hainute.
Si zielele ei erau acum si mai pline. Si in fiecare zi intreba animalele si pasarile cum isi cresteau ele puii. Si in fiecare zi invata cum sa o hraneasca, cum sa o spele, cum sa se joace cu ea. Cu plantele era mai simplu ca stia ce sa foloseasca cand o durea capul, sau stomacul, sau cand era prea obosita sau prea agitata. Stia fiecare frunza cand sa o culeaga, cat sa o lase sa se scalde in razele de soare si cat sa le lase scufundate in apa.
Iar cea mica crestea asa de repede, si cu fiecare zi, si cu fiecare an care trecea, stia pe dinafara padurea, animalele, plantele. Se descurca de minune sa ceara ajutorul in padure si sa primeasca ceea ce ii oferea aceasta.
Dar Femeia Padurii simtea ca se apropia ziua in care trebuia sa ii spuna adevarul despre ea. Si cu cat se apropia acel moment, cu atat devenea mai trista si mai inchisa. Si fata o vedea ca sufera si facea orice sa ii readuca zambetul pe buze. Ii strangea buchete de flori, ii construia obiecte din ramurile cazute ale copacilor. Sau confectiona hainute din iarba si frunzele ce le gasea in plimbarile ei pe carari ascunse. Uneori chiar si animalele, in special cele batrane, ii cereau sa foloseasca blanita lor pentru haine si altele trebuincioase. Fiecare animalut spunandu-i ca prefera sa ramana langa ea, cat timp ele pleaca “dincolo”.
Intr-o zi, batrana femeie simtea ca nu mai poate sa taca mult si ca, pentru ca o iubea pe fata ca pe ochii din cap, nu i-ar fi vrut raul, asa ca ii arata scrisoarea de la mama ei, pastrata pana atunci cu mare atentie.
Ana a citit cu infrigurare si isi retinea cu greu lacrimile ce porneau sa ii curga. Fara succes insa. Sufletul ei era macinat de durere, dar si de bucurie. Toata viata ei s-a invartit in jurul acestei femei blande si bune, care pazea cu sufletul si trupul ei padurea. Dar acum stia ca ceea ce simtea in interiorul ei era adevarat: mama ei era in alta parte. Si acum isi explica ochii blanzi si calzi care ii cantau in fiecare noapte in vis.”
Batrana i-a marturisit ca nu stie unde este Imparatia Soarelui, pentru ca ea, de cand se stie, nu a plecat niciodata mai departe de marginea padurii. Si ca nu stie ce inseamna acea rochie pe care trebuie sa o imbrace. Dar daca e din puritatea naturii sa intrebe animalele cu care vorbeste in fiecare zi.
Femeia se apuca sa ii pregateasca un bagajel pentru drum, si cu fiecare lacrima care-i curgea din sufletul sau mare pe lucrusosaele pe care le punea in mica bocceluta, acestea prindeau a straluci intr-un fel aparte. Si batrana femeie a inceput sa simta cum sufletul sau se umple de linistea si pacea implinirii. A stiut ca o va revedea pe fata, altundeva, departe de acea padure izolata. Si, cu acest gand inaltator in suflet, a doua zi de dimineata i-a oferit copilei binecuvantarea, amintindu-i: “de fiecare data cand vei fi in impas, gandeste-te ce ar face natura si animalele in acea situatie”. Se imbratisara cu caldura promitandu-si sa se gandeasca cu dor una la cealalta. Batrana ramase in pragul casei uitandu-se zambind in urma fetii, bucurandu-se pentru ceea ce urma sa se intample. Daca ar fi privit in urma, copila ar fi vazut cum o lumina puternica o cuprinde pe femeia ce i-a fost mama atata vreme. Fata porni pe carare, prin padure, spre Imparatia Soarelui, in cautarea parintilor sai regali. Si o porni spre Rasarit de unde Soarele se ridica pe cer, spunand ca intr-acolo ar trebui sa fie si Imparatia. La un moment dat, in calea sa, intalni un sarpe de o frumusete rara. Nu mai vazuse asa ceva, desi mai intalnise reptile la viata ei si le cunoastea traiul si le intelegea pasurile si cum sa faca sa ii transforme in aliati.
Dar asa un exemplar nu mai vazuse. Insa frumoasa aratare parea prinsa sub un copac daramat, ca intr-o capcana. Se uita lung la el si usor usor se apropie de el si il intreba daca ar vrea sa il scoata de-acolo. Sarpele ii spuse ca i-ar fi recunoscator pentru acest gest. Fata se casni sa ridice copacul cazut, sprijinindu-l pe un ciot din apropiere. Frumosul sarpe, stralucitor ca aurul in lumina soarelui, ii multumi si drept recompensa “renunta” la una dintre pieile sale si i-o dadu fetii spunand: “cand vei intalni oameni cu ochii sclipitori, pune-ti aceasta pe tine, si toata sclipirea lor nu te va atinge”. Si ii spuse sa ia o frunza de castan proaspata pe care sarpele o musca imbibandu-o cu veninul sau si adauga: “cand vei intalni cea mai alba fiinta din cate s-au zarit, pune-i frunza in fata si ia ce ai nevoie”. Apoi pleca.
Fata isi luase darurile, le puse in bocceluta si pleca mai departe. Spre seara isi aranja culcusul la radacina unui copac mare si se lasa purtata in vis spre ochii aceia blanzi care i-au ocrotit somnul inca din pruncie. Si visa cum ajunse la castelul parintilor sai, care era extrem de mare, dar foarte intunecat. Si-a vazut parintii tristi, ascunsi intr-o camera intunecata, inghesuiti unul in celalalt oferindu-si caldura, si rugandu-se pentru sufletul ei.
Se trezi cu lacrimi in ochi, dar si mai hotarata sa gaseasca drumul spre casa parinteasca. Isi continua drumul pe carare, spre marginea padurii. Aprope cand zarea campia dincolo de copaci, auzi un zumzet in apropiere. Se opri, schimba putin directia, luand calea zarvei. Si ajunse intr-un loc unde vazu un stup de albine prabusit la pamant si toata familia agitandu-se in jurul sau. Ana se uita atent si cand descoperi Regina o intreba daca ii putea fi de ajutor. Albina ii spuse ca ar aprecia daca i-ar pune stupul inapoi in copac si daca l-ar curata. Fata nu statuse mult pe ganduri si ridica stupul, il curata pe interior si pe exterior, ii aranja interiorul, ii lega partile desprinse cu sfoara facuta din lianele si iarba dimprejur. Si puse stupul la loc in copac spre bucuria harnicelor albine. Regina ii multumi si ii spuse: “primeste te rog ca dar pentru fapta ta aceasta bucata de fagure pe care sa o folosesti cand iti faci rochia ult visata, si ia aceasta miere si sa gusti din ea atunci cand vorbele oamenilor iti vor rani sufletul”.
Ana ii multumi Reginei albinelor si pleca mai departe. Strabatuse campia in acea zi si, spre seara, ajunse la poalele unui deal. In timp ce isi aranja asternutul de frunze si iarba la umbra unui copac castan salbatic, auzi un strigat de disperare a unui animal pe care nu il cunoastea. Si porni sa il caute. La o mica distanta de locul unde se pregatea sa inopteze, gasi o mioara alba ca neaua. Si isi aminti de vorbele sarpelui si ii puse in fata frunza. Mioara se opri din tipetele de disperare si se uita fermecata la frunza cea mare, ale carei culori se schimbau. Fata isi dadu seama ca mesajul sarpelui era sa tunda oita si sa se foloseasca de lana ei cea alba, cea mai alba din cate crease Dumnezeu pana atunci. Scoase din bocceluta un cutit si cu mare grija se apuca sa tunda mica creatura. Apoi toata noaptea, cu oita dormind la picioarele ei se apuca sa transforme blana intr-un fir lung si curat.
Cand termina se intinse si ea pe pamant cu ochii lipiti de cerul senin si plin de stele. Si in timp ce somnul se perinda pe la genele ei, vedea cum stelele se intetesc intr-un dans bland, si se asezau dupa un ritual dinainte stabilit, aratandu-i Anei cum sa foloseasca firul pentru a-si crea rochia “noilor inceputuri”.
Se trezi cand soarele deja era sus pe cer. Speriata se uita in jur dupa mioara. Aceasta se uita de la mica distanta la ea si incepu sa ii vorbeasca: “Da-mi voie sa te insotesc. Poate iti voi fi de ajutor, iar eu nu ma voi mai simti atat de singura”.
Anei nu-i trebui prea mult sa se gandeasca. Isi confectiona un baston dintr-o creanga a copacului sub care dormise, si porni, insotita de mioara, in cautarea Imparatiei Soarelui, a casei parintilor sai, deghizata intr-o pastorita cu o mia.
Spre seara respectivei zile, a treia din calatoria sa, vazu in zare turnurile unui castel intunecat. Il recunoscu ca fiind cel din visul sau. Suvoiul de lacrimi de fericire, ingemanate cu lacrimi amare, se porni sa curga din ochii sai frumosi. Ar fi vrut sa fuga spre castel in cautarea parintilor, insa mioara parca ii citise gandul si ii spuse. “Frumoasa stapana, eu zic sa inoptam aici pe undeva, sa iti refaci puterile si sa cumpanim cum intram acolo”.
Fata isi invinse cu greu dorinta de a ajunge la castel si ii dadu dreptate mioarei. Gasi un loc retras unde aranja un culcus pentru somn. Dar se puse sa-si faureasca rochia din firul alb si stralucitor din lana mioarei, pe care o inchega cu fagurele de la albine si pe care prinse usor pielea stralucitoare a sarpelui. La lumina Lunii ce parea a fi ca un glob stralucitor pe cerul instelat, fata isi admira lucrarea si simti cum linistea si puterea naturii se unesc in ea, rascolind cele mai ascunse unghere ale sufletului.
Somnul i-a fost scurt, si soarele inca mijea de dupa turnurile castelului, cand fata si mioara pornira spre portile imparatesti. Cu cat se apropia cu atat simtea in interior o durere ce nu si-o putea explica. Negrul zidurilor parca amenintau sa o striveasca. Vedea umbre de oameni care se miscau in interiorul castelului, dar parca erau lipsite de viata si putere. Isi aminti de ce ii spuse sarpele si Regina albinelor si isi puse rochia pe ea si manca mierea. Trecu fara probleme prin curtea intunecata a castelului si pasi in interiorul casei parintesti. Un frig puternic incerca sa patrunda dincolo de rochia sa ocrotitoare. Intalni o fiinta intunecata cu ochi stralucitori si sfredelitori. Dar aceasta nu o observa, pentru ca lumina ochilor sai se lovi de pielea de sarpe si se intoarse. Fata urma aceasta aratare prin coridoarele si pe scarile palatului pana ajunse intr-o camaruta. Creatura urla si tuna la cineva din interior cerandu-le secretul vietii. Pentru ca nu primea nici un raspuns, ameninta cu moartea odraslelor, si pleca trantind usa.
Fata intra tiptil in urma sa si vazu langa o fereastra doua persoane tinandu-se in brate si rugandu-se cu putere la un mic tablou aflat in fata lor. I-a recunoscut pe cei doi din visul sau, parintii care i-au dat viata si care se rugau pentru sufletul ei. I-a salutat plina de emotie, s-a inchinat in fata lor si apoi, vazand cum fetele lor se luminasera si isi deschisera bratele larg sa o primeasca in mijlocul lor, fata fugi inspre ei cu lacrimi in ochi de bucurie.
Fata intra tiptil in urma sa si vazu langa o fereastra doua persoane tinandu-se in brate si rugandu-se cu putere la un mic tablou aflat in fata lor. I-a recunoscut pe cei doi din visul sau, parintii care i-au dat viata si care se rugau pentru sufletul ei. I-a salutat plina de emotie, s-a inchinat in fata lor si apoi, vazand cum fetele lor se luminasera si isi deschisera bratele larg sa o primeasca in mijlocul lor, fata fugi inspre ei cu lacrimi in ochi de bucurie.
Si au stat asa imbratisati toti trei, o lunga bucata de vreme. Pana cand mioara, aflata in spatele fetii, parca a se scuza, isi drese glasul ei bland si spuse: “cine era aratarea aceea?”
Parintii Anei au inceput sa povesteasca cum, in urma cu multi ani, pe cand tatal sau era tanar print, pregatit de insuratoare, batranul sau tata a organizat o petrecere la care a invitat toate printesele din tarile invecinate, dar si din locuri indepartate, si alti printi, regi si imparati. Batranul imparat spera ca fiul sau sa-si gaseasca astfel o soata cu care sa domneasca peste Imparatia Soarelui, dupa ce el va pleca in eternitate.
Cand s-a dus vestea despre print ca isi cauta sotie, toate fetele de pe pamant au inceput pregatirile pentru bal. Nu exista una care sa nu fie aranjata sau frumoasa, si care sa nu exerseze, sa impresioneze pe print cu arta cantatului, cu arta pictatului sau cu arta povestirii sau a dansului.
Cand veni vremea balului, curtea castelului si castelul intreg fremata de zumzet, de muzica si de fericire. Printre invitati era si Regina de la Miazanoapte cu fiica sa. Se stia ca este cea mai frumoasa fata din lume, ca este mostenitoarea celei mai mari si mai puternice si mai bogate tinuturi de pe pamant. Si toata lumea banuia ca printul o va alege pe ea.
Balul incepuse si printul saluta fiecare invitat in parte. Dansa cu fiecare invitata. Se distra cu prietenii sai indemnandu-i sa-si caute si ei sotie printre frumoasele fete stranse la castel din intreaga lume.
A venit vremea sa danseze si cu fiica Reginei de la Miazanoapte. Printul o invita curtenitor la dans, si se uita ca vrajit la frumusetea ei si la podoabele ce le purta. Dar, vrajit cum era de aceasta fata, se impiedica, si din greseala isi pierduse un pantof. Stanjenit de situatie, isi ceru scuze in fata printesei si se apleca sa-si puna pantoful. Lumea invitata la bal se opri si fara sa rasufle se uita la ce face printul. Acesta, vizibil stanjenit, facu o gluma pe seama stangaciei lui, isi puse pantoful si cand ridica privirea sa spuna muzicantilor sa cante, iar invitatilor sa continue voia buna, privirea i-a cazut pe o fata frumoasa, cu o rochie de culoarea soarelui la Rasarit, care inca nu-si aratase fata pamantenilor, cu gesturi blande si calde, care a rosit cand printul isi prelungi privirea asupra ei, dar in ai carei ochi tanarul se pierdu scufundat ca intr-un lac transparent si binecuvantat.
O invita la dans. Si printul simti cum fiecare pas pe care el il face este urmat cu gratie de al fetii, si fiecare zambet pe care il ofera, este rasplatit cu un suras, si fiecare rotire este perfecta.
Nimeni nu stia ca printul isi spuse: “Am sa o iau de sotie pe cea cu care dansul va fi ca o adiere de vant, ca un parau curat, si ca soarele din diminetile de primavara”. Si se parea ca tocmai o gasise pe cea care avea sa-i fie soata.
La finalul balului, se duse la tatal sau si ii spuse cum inima sa prinse sa zboare dupa acel dans si ca ea este cea ce urma sa ii fie soata. Fata era fiica Reginei din Taramul Apelor de Munte.
Nunta avu loc intr-o zi de vara frumoasa, la care din nou au fost invitate toate vlastarele regale din apropiere si din taramuri indepartate. Dar veni si fiica Reginei de Miazanapoate. Veni imbracata intr-o rochie de un rosu inchis, si toata seara a tacut cu demnitate. Dupa ce ceremonia se incheiase, si petrecerea incepu, printesa cea rea, caci acest rol si l-a ales in povestea noastra, astepta miezul noptii sa-si implineasca planul, Pentru ca la miezul noptii, soarele e ascuns de partea cealalta a lumii, iar intunericul este spatiul ei de viata.
Asadar la miezul noptii, sufla cu putere si toate felinarele incepura sa palpaie, muzica se opri brusc, parca inghetata, iar invitatii, simtind raceala fricii cum ii cuprinde, incremenisera cu ochii la ea. Iar fiica Reginei de la Miazanoapte le spuse tinerilor miri: “pentru ca nu m-ati onorat cu atentia voastra, pentru ca ai ales-o pe ea, o simpla fata, si nu m-ai ales pe mine, care cu forta mea te-as fi ajutat sa stapanesti peste intreaga lume, fie ca fericirea voastra sa fie umbrita de lipsa de urmasi. Pentru ca nu se vor naste, iar de se vor naste vii, ii voi lua si ii voi manca. Asa ca, o data cu voi si cu ceea ce numiti iubire, va disparea si neamul din Imparatia Soarelui”.
Asadar la miezul noptii, sufla cu putere si toate felinarele incepura sa palpaie, muzica se opri brusc, parca inghetata, iar invitatii, simtind raceala fricii cum ii cuprinde, incremenisera cu ochii la ea. Iar fiica Reginei de la Miazanoapte le spuse tinerilor miri: “pentru ca nu m-ati onorat cu atentia voastra, pentru ca ai ales-o pe ea, o simpla fata, si nu m-ai ales pe mine, care cu forta mea te-as fi ajutat sa stapanesti peste intreaga lume, fie ca fericirea voastra sa fie umbrita de lipsa de urmasi. Pentru ca nu se vor naste, iar de se vor naste vii, ii voi lua si ii voi manca. Asa ca, o data cu voi si cu ceea ce numiti iubire, va disparea si neamul din Imparatia Soarelui”.
Apoi disparu prin hatisurile castelului cu un raset si un ranjet inspaimantatoare.
Batranii incheiasera spunand: “ea este cea pe care ai vazut-o mai devreme. Nu s-a mai intors la mama ei. A stat aici bantuindu-ne zilele si noptile. Fiecare copil ce l-am avut, sase la numar, i-a luat si nu stim ce-a facut cu ei. Tu ai fost a saptea, si ca prin minune, te-am salvat. Amandoi am avut un vis in care o femeie frumoasa si blanda, ne-a spus ce sa facem, cum sa te ascundem intai in pantece, apoi in cosulet si in padure. Draga noastra tu esti rodul iubirii noastre, si doar tu o poti invinge.
Nu terminara bine povestea, ca usa se dadu de perete cu zgomot si in incapere intra urata creatura, care, cand vazu pe Ana, intelesese ca a fost pacalita atatia ani, si ca turbata sari sa o prinda de gat sa o manance. Insa mioara se puse in fata stapanei sale si din ochii sai iesea o lumina atat de blanda incat o orbi pe umbra femeii celei rele.
Atunci Ana isi lua toiagul ce si-l confectionase si il infipse in pieptul creaturii, acolo unde ar fi fost inima, si spuse: “Fie ca prin acest loc lumina soarelui sa patrunda in tine! Fie ca prin acest loc, puritatea apei sa te cuprinda! Fie ca prin acest loc, puterea de renastere a pamantului sa te patrunda! Fie ca prin acest loc, nesfarsitul cerului sa te curpinda!”.
Creatura se transforma intr-o fata frumoasa, ce-i drept si istovita de toata lupta ce-o purtase in ultimii ani. Ana isi scoase toiagul si si-l puse langa ea si se aseza langa proaspata intoarsa printre cei vii, si incepu sa-i oblojeasca ranile, sa ii ofere apa si alinturi. Ceru permisiunea parintilor sa aibe grija de ea.
In urmatoarea luna, Ana o vindeca pe fata cu toata tainele naturii ce le invatase in padure, o puse pe picioare si devenira cele mai bune prietene. Parintii sai fura de acord sa o infiieze.
In acest rastimp castelul isi reveni la culorile vesele ce le avea dintotdeauna. Bucuria si voia buna se intorsesera in Imparatie. Toata lumea era in sarbatoare.
In acest rastimp castelul isi reveni la culorile vesele ce le avea dintotdeauna. Bucuria si voia buna se intorsesera in Imparatie. Toata lumea era in sarbatoare.
Atunci Ana observa ca mioara nu mai era langa ea. Si incepu sa o caute prin tot castelul, si prin curtea interioara… Peste tot. Dar mioara era de negasit. Pana intr-o seara cand, stand in iatacul sau si multumind Cerului pentru bucuriile ce le traia alaturi de parintii sai si noua sa sora, pe geam veni o scrisoare. O deschise si citi:
“Draga mea Ana,
Te-am crescut ca pe propria mea fiica, te-am invatat toate secretele ce le stiam din padure. Ti-am oferit tot ce am stiut sa iti ofer.
Apoi a venit vremea sa pleci.
Dar nu am putut sta departe de tine, pentru ca stiam ca vei avea nevoie de ajutor. Asa ca m-am transformat intr-o mioara si ti-am ocrotit pasii si visele, si noptile. Si am facut-o pentru tine si pentru a-mi implini rostul.
Oricand vei avea nevoie de mine, e indeajuns sa te gandesti la casuta din padure, iar eu iti voi prinde gandul si voi veni.
Apoi a venit vremea sa pleci.
Dar nu am putut sta departe de tine, pentru ca stiam ca vei avea nevoie de ajutor. Asa ca m-am transformat intr-o mioara si ti-am ocrotit pasii si visele, si noptile. Si am facut-o pentru tine si pentru a-mi implini rostul.
Oricand vei avea nevoie de mine, e indeajuns sa te gandesti la casuta din padure, iar eu iti voi prinde gandul si voi veni.
Sa nu uiti niciodata cat de mult te iubesc!
A ta Nasa, Femeia din Padurea Fermecata”
Anei i se umplura ochii de lacrimi si de bucurie. Stia acum ca are un sprijin oricand.
Cand ii veni vremea, Imparatul Soarelui incepu sa primeasca petitori pentru fata sa. Dar el ei daduse binecuvantare Anei sa isi ia de sot pe cel pe care inima i-l va cere. Si Ana chiar asa si facu. Isi lua de sot un tanar frumos, intelept, puternic. Era cel mai vajnic flacau din toata lumea. Puternic ca un munte, demn ca un brad, si iubitor precum animalutele copilariei sale. Si mai presus de toate o iubea si o fascina.
de Andreea Talmazan
vineri, 18 ianuarie 2013
RECUNOŞTINŢĂ
Era urâtă şi săracă, în schimb — leneşă şi ghinionistă. De asta nu se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând.Avea o urâţenie particulară, care izbea, şi, din acest punct devedere, devenea remarcabilă, era imposibil să treacă neobservată. Înaltă epocă, ar fi putut trece drept interesantă, însă în anii aceia, cândtriumfau frumuseţile drăgălaşe cu gropiţe şi nuri de păpuşă à la NicoleCourcel sau foarte tânăra, pe atunci, Liz Taylor, se părea că Danielan-are nici o şansă. Şoca, înainte de toate, pielea extrem de întunecată,destul de rar întâlnită chiar printre romi. Cu alte trăsături, ar fi putut ficonfundată cu o mulatră. Aşa, era confundată cu un chip desprins de peo frescă bisericească, înnegurat de funinginea veacurilor. Avea toatecaracteristicile picturilor de odinioară, cu figuri prelungi, lipsite decarnalitate, ochi bulbucaţi, accentuat sprâncenaţi, şi buze zgârcite, toatefigurile semănând între ele, ctitori, sfinţi şi sfinte, până la neidentificabil.Un nas prea lung şi părul creţ, lânos, lipsit de strălucire, nu adăugaufarmec obrazului tuciuriu. În ansamblu, putea fi definită drept o urâţenie,dar, incontestabil, originală. În ce o priveşte, Daniela avea propria eioglindă, care glăsuia altfel. Se considera o frumuseţe (a rămas la aceeaşipărere până în ziua de azi), o frumuseţe de tip special, se simţea şi secomporta ca atare. Singurul minus pe care şi-l căina era lipsa "ţoalelor",considerând, ca cele mai multe tinere de altfel, că o garderobă şic şimodernă i-ar desăvârşi look-ul şi i-ar asigura succesul.Eram cu toţii foarte săraci pe atunci, adevăraţi bogătaşi, însă, faţăde mizeria familiei Zega, amândoi soţii provenind din gospodării completnăruite de evenimente, de marile răsturnări social-economice de dupărăzboi. Taică-său, Iurie Zega, îşi lăsase tot avutul în Basarabia, mama,refugiată din Polonia, adusese cu ea o casetă de argint cu amintiri:câteva fotografii, documente, scrisori şi un ceas medalion. Săraci ca doi şoareci de biserică, n-aveau două ceşti de acelaşi fel în casă şimi-amintesc că la ei am văzut, cu stupoare, pentru prima oară în viaţă,un dulap şchiop sprijinit pe o cărămidă învelită în ziar...Dă-i încolo, că şi prea se puseseră pe plodit, patru copii, Danielafiind cea mai mare, când cele mai multe cupluri se încumetau la unulsingur, cel mult doi! Probabil tot inconştienţa care caracteriza întreagafamilie operase şi aici, pentru că în epocă raclajele erau libere, nu ţineaude cultul baptist nici unul dintre ei, iar veniturile pe care se puteau bizui,aleatorii, abia le asigurau masa zilnică, şi aceea pe sponci. Practic,doamna Zega ţesea covoare la domiciliu pentru diverse cooperative, învreme ce bărbatu-său, mai mult şomer, făcea pe paznicul de noapte. Ţinminte că într-o vară găsise un post de morar, undeva pe la Dunăre; cup-torul duduia non stop, iar mirosul de pâine caldă ajungea până în stradă.Inconştienţa de care pomeneam însă, le permitea să treacă prinviaţă cu paşi dezinvolţi, aproape nepăsători şi fără mâhniciuni. Nu susţincă la ei în casă era atmosferă de carnaval, dar se putea vorbi despre oveşnică duminică însorită. Nu i-am auzit niciodată certându-se,plângându-se, copiii nu primiseră în viaţa lor o singură palmă, în ciudarezultatelor şcolare dezastruoase. Domnul Zega părea definitiv instalatdeasupra evenimentelor, nimic nu-l atingea; cu judecata de azi, aş fi înclinată să cred că ceea ce-l salva era conştiinţa propriei sale valori. Înce o fi constat aceasta, habar nu am, ştiu doar — de la alţii — căposedase în Basarabia moşii întinse, aducând a latifundii. Mama munceaenorm şi era fericită când putea oferi familiei o masă gustoasă şi îndes-tulată. Îşi adora bărbatul şi toate acestea se părea că-i sunt de-ajunspentru a se simţi mulţumită. Cât îi priveşte pe copii, nu le cerea nimicaltceva decât să fie sănătoşi, iar necazurile Danielei le percepea curăbdare şi înţelepciune:"Va veni şi rândul tău, aşa se întâmplă în viaţă, cine începe preabine termină rău, uită-te la taică-tău, cine începe mai prost, e fericit maitârziu."Nu cred să fi cunoscut persoană mai ghinionistă decât Daniela! Erasuficient să pună mâna pe ceva ca să se spargă, perechea de Kapronpăstrată pentru ocazii se agăţa de la primul purtat, nimănui nu i se furabuletinul mai des, la examene îi cădeau întotdeauna subiecte dinmateria necitită, iar în iarna care urmase operaţiei estetice făcute la nasalunecase pe gheaţă şi căzuse... tot în nas. În ceea ce priveşte dantura,bunul ei cel mai de preţ, incredibil de albă (funcţiona şi contrastul cu faţaoacheşă), de frumoasă şi de strălucitoare, care ar fi fericit şi un star decinema, la abia treizeci de ani era ameninţată de paradontoză. Asta se întâmpla prin ultimii ani de facultate, căci Daniela dădea impresia că nuse grăbeşte să-şi termine studiile. Constituia un exemplu tipic destudentă întârziată, cu zeci de restanţe la activ şi vreo trei repetenţii. Lavremea respectivă, se putea lăuda că-i cea mai bătrână studentă de lacursurile de zi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti, iar eu nu încetamsă mă minunez de gigantica iresponsabilitate pe care o vehicula.Mi-amintesc, de pildă, că, la finele anului IV, la sesiunea din vară, aveapatru restanţe din iarnă, mai adunase acum cinci (dintr-un condei, nouăboabe pentru toamnă) şi, cum ar fi mâine, trebuie să se prezinte laultimul examen. Am trecut pe la ea să iau o carte, decisă să nu zăbovescmai mult de câteva minute. Eram convinsă că o găsesc cu compresă udăpe frunte, lângă o stacană de cafea, trăgând cu disperare pe ultima sutăde metri. Am găsit-o, dar nu luând cu asalt materia în cea mai mareparte virgină (nu se pregătea pentru seminarii sau, şi mai simplu,lipsea), ci gata să iasă pe uşă. Am simţit că mă ia cu ameţeală:— Unde naiba te duci?!
— La ştrand. E o zi superbă.— Mă, tu ai înnebunit? Rămâi cu zece restanţe la toamnă? Măcar peăsta să-l fi luat!— Ce mi-s nouă, ce mi-s zece! Oricum, am parcurs o jumătate dematerie. La noapte fac fiţuici pentru restul... Degeaba te chiorăşti lamine, nu mă pot concentra pe o zi ca asta, când ştiu ce bine e acum laştrand...Cam în aceeaşi perioadă, avea să ia plasă — alt ghinion! — şi de laDorin. Nu mai trec în revistă celelalte aventuri, toate penibil eşuate, măopresc la cea mai spectaculoasă.Dorin era medic, cu câţiva ani mai în vârstă, şi făcea o navetăuşoară la Titu. Legătura depăşise un cincinal ca vechime şi, dupăpărerea mea, se ajunsese la stadiul acela în care începuse să seautodizolve. Din constatări personale şi statistici, dacă o relaţieamoroasă nu se concretizează într-un an şi jumătate, cel mult doi dinclipa în care partenerii ştiu cum le stă în acelaşi pat şi fără pijamale,anevoie se mai ajunge la Primărie.Daniela, pe de altă parte, se îndrepta spre treizeci şi unu de ani, in-trase în panica de vârstă a fetelor bătrâne, ţinea la Dorin — de altfel, şi opartidă — şi dorea să se cazeze. Refuzul lui Dorin rămânea însă ferm. Înafară de faptul că mama lui îşi visa altfel de noră — frumoasă, defamilie, doctoriţă sau arhitectă şi bogată —, Dorin nutrea un singur vis:să emigreze în Canada.
Îşi depusese de ani de zile actele în NicolaeIorga, scrisese şi la Europa liberă, dar în ciuda demersurilor, a memoriilorşi audienţelor, autorităţile refuzau să-i dea un răspuns concret.— Eu aici nu rămân! Să ştiu că trec Marea Neagră înot şi tot măcar!— Sunt gata să te urmez în orice condiţii, îl asigura Daniela. Legalesau clandestine.— Trebuie să mă întrebi şi pe mine dacă sunt de acord. Plec înnecunoscut, în aventură, fără bani, fără relaţii. Crezi că am nevoie de opovară în plus, de responsabilitatea unei familii? Nu ştiu cum mă voidescurca eu singur, în cazuri din astea, la nevoie faci un compromis, ocăsătorie din interes, sau pe gigolo-ul, obligatoriu e să fiu liber!Anii treceau însă, răbdarea lui Dorin începuse să se tocească, iarDaniela devenea tot mai convingătoare. În sfârşit, pe la mijlocul uneitoamne "mizerabile", precoce şi deprimantă, după o pneumonie care-lţintuise la pat şase săptămâni, sătul de aşteptare şi vlăguit de boală,Dorin acceptă să se facă nunta...Povestea, în epocă, Daniela:— ...Eram în culmea fericirii! Îmi comandasem un deux-pièces galben pai pentru cununia civilă şi mă zgâiam prin vitrine după o rochiealbă, elegantă, pentru seară, ceva care să pot folosi şi ulterior. Toate searanjau de minune, lucrurile curgeau de la sine, maică-sa cârtea maipuţin şi aveam promisiuni ferme pentru obţinerea unui apartament... Nu pot să uit seara aceea! Ne aflam în garsoniera lui şi leneveam în pat,ascultând ploaia şi nu ştiu ce concert parcă de fierăstraie, aveadamblaua lui cu muzica de cameră. Dar eu n-o auzeam, în cap îmizornăia obsesiv "ia-ţi, mireasă, ziua bună, de la fraţi, de la surori",bucata aia a lui Constantinescu. A doua zi, dimineaţa, urma să mergem împreună să ne facem analizele la Witting, unde Dorin avea o şustă şiputea grăbi lucrurile. Când s-a terminat concertul...Dorin trase halatul de casă peste pijama şi se opri în faţa oglinzii,trecându-şi degetele prin păr. Daniela se întinse somnoroasă:— Nu ne culcăm? Mâine avem o zi încărcată.
— Cobor numai o secundă, să văd dacă nu am ceva la cutia poştală.Când am venit de la serviciu, am uitat...— Dacă nu ţi-e lene, râse Daniela, du-te. Eu n-aş coborî din pat pen-tru nimic în lume!Se întorsese cu un plic în mână, desfigurat, dând senzaţia că întreaga lui făptură a arde, că-i gata să se prăbuşească:— E de la Paşapoarte. Mi-au admis plecarea.Daniela suferi mult. Se ataşase de Dorin, îl iubea din toată inima,edificase perspective, se obişnuise cu gândul că face parte definitiv dinviaţa ei şi că, în general, a reuşit în sfârşit să se aranjeze, că s-a orientatpe pârtia cea bună. Mai gravă însă era credinţa că, o dată cu Dorin, pier-duse unica şi ultima şansă de a fi fericită, iar ghinionul, bine cunoscutulei ghinion, ieşea deja din sfera umoristicului, urmărind-o cu fidelitate;dovedit şi răzdovedit, se constituia în dominanta existenţei sale.În acele zile, bilanţul i se părea dezastruos. Împlinise treizeci şi unude ani, contemporanii ei se cazaseră toţi, rămăseseră liberi doar puştiisub douăzeci şi cinci, şi primea din ce în ce mai des oferte de"clandestinitate" din partea moşilor de patruzeci cu burticică, nevastă şicopii. În rest, sărăcia cea de toate zilele, groaza însoţind fiecareschimbare de anotimp care presupune obligatoriu şi cea avestimentaţiei, mai cu seamă acum, în prag de primăvară — "scoţipaltonul şi ce te faci, că se vede totul?" — , mai avea în faţă un an întregde facultate, urma repartiţia... De aici încolo nici nu îndrăznea să segândească! Cu palmaresul ei de restanţe, repetenţii şi note la limită, oaştepta o bomboană de sătuc înfundat în cel colţ de ţară unde nu scoţi"cauciucurile" din picioare tot anul, un WC cu faianţă de brad şi muştegrase, verzi, inevitabila relaţie jalnică, promiscuă, cu agronomul,zootehnicianul sau preşedintele CAP...— A fost o vreme, povestea ulterior Daniela, când mă gândeamserios la sinucidere. Mai mult decât lipsa de soluţie a momentului, măpanica ideea că lucrurile nu se vor schimba niciodată, că suntiremediabil născută sub o constelaţie blestemată; nimeni nu-şi poate îndrepta destinul cu umărul, iar când acesta ţi-e potrivnic, nu-ţi rămânemare lucru de făcut. Mă simţeam condamnată pe nedrept la perpetuănefericire, era în dreptul meu să renunţ la calvar. Mai aveam dinainteaochilor şi soarta maică-mii, doar mizerie şi muncă de condamnată lagalere, o singură pereche de chiloţi buni pentru doctor, un palton maibătrân ca mine şi un caiet gros cu reţete economice şi-mi spuneam că,decât o astfel de viaţă, mai bine mă spânzur în clipa următoare, deprimul pom ieşit în cale.A urmat un an greu. N-ar fi fost mai greu ca alţii, dar starea dedeprimare a Danielei dădea relief şi amplifica necazurile cât de mărunte,care altă dată treceau neobservate. Familia aştepta nerăbdătoare să-şitermine studiile, trăia cu sentimentul nelămurit şi nemărturisit cădiploma universitară a Danielei, ca un soi de talisman magic, le vaschimba cursul existenţei, va aduce în sfârşit soarele şi pe uliţa lor. Dar,până la miracole, diploma presupunea avantaje concrete şi imediate.Dintâi, un suflet mai puţin în grija şi la masa familiei, un ajutor financiarcât de modest. Şi pe urmă, Daniela avea suflet bun, o să-şi tragă şi fraţiidupă ea. Când se înalţă unul în neam, vin umbră şi ceilalţi...De la Dorin primi o singură felicitare de Crăciun. Convenţională,laconică. Era bine şi îi dorea şi ei tot bine. Îi telefonă, în schimb,maică-sa. Exulta şi, de atâta fericire, ziceai că o să plesnească la toate încheieturile. Dorin îşi luase examenele pentru recunoaşterea diplomei de medic, întâlnise o americancă foarte bine situată, se căsătoriseră şise stabiliseră în California.Peste câţiva ani, Daniela avea să-i viziteze, exultând ea de dataaceasta. Altă poveste...Ultimul an de facultate, ultimul examen dintre cele de absolvire. Mai urma, desigur, diploma, dar hopul cel mare aproape că fusese trecut.Danielei nu-i venea să creadă. Pentru prima oară în cariera ei destudentă, era integralistă, în fine, aproape, nu mai conta un examen, şisimţea, ca un fel de premoniţie, că lucrurile sunt pe cale să se îndrepte.Oricum, privea la ce se petrece în jurul ei dintr-o perspectivă mailuminoasă.Un necaz, valabil pentru toţi studenţii, de altfel, interveni chiar înpreziua examenului. Titularul catedrei de "Universală" fusese chemat lao conferinţă la Praga şi îi ţinea locul asistentul lui, Petrescu, figură detristă amintire pentru multe generaţii. Din relatările Danielei, am recunoscut imediat genul. Nu există promoţie, indiferent de profilulfacultăţii, care să nu numere printre dascălii săi şi câte un dobitocsinistru, de obicei incompetent, proletar incult ("blio", "sanviş", "plovăr")cu o excelentă părere despre sine însuşi şi totdeauna sadic. Tipul de examinator care aşteaptă cu sufletul la gură ca studentul s-o încurce, radiază când aceasta se întâmplă şi trânteşte cu satisfacţie perversă.Daniela răspunse modest, de şapte. Un profesor mai pretenţios ar finotat-o cu şase, în nici un caz mai puţin. Bref, Petrescu a trântit-o. La treizeci şi doi de ani, în anul V, la ultimul examen dinaintea celui de diplomă. Deci, la toamnă, din nou studentă. Ce contează!Nu îndrăzni să spună nimic acasă. Nici vorbă de admonestări sausancţiuni, aşa ceva nu se pomenise la ei în familie, dar simţea că pur şisimplu nu poate face faţă cumplitei decepţii, dezamăgirii din privirile lor,suferinţei nearticulate de pe figura de martiră grasă, urâtă şi veşnicsacrifi-cată a mamei. De luni de zile ţeseau nădejdi, sperau, vedeau însfârşit ţărmul, uite-l colea, la un întins de braţ... Daniela se căzni să parăveselă, acuzând în acelaşi timp o oboseală grea, vecină cu surmenajul.Simţea nevoia unei mici vacanţe, şi pe bună dreptate, toată lumea erade acord. Plecă chiar a doua zi dimineaţa la Constanţa, unde aveau neamuri, pe sora domnului Zega şi o verişoară.— ...Sufeream ca un câine, îşi amintea Daniela. De astă dată chiarnu mai vedeam dinaintea ochilor decât beznă, iar perspectiva încă unuian petrecut în facultate mă scotea din minţi. Îmi venea să urlu de durereşi furie şi, deşi obişnuită cu ghinioanele, ăsta din urmă mi se părea deneconceput, cel mai nedrept! Ca şi cum Dumnezeu Însuşi vroia să-şibată joc de mine! Să fii atât de aproape de liman, iar tu să eşuezi, şi încăsingura din peste o sută cincizeci de studenţi! În zilele acelea, dacă l-aşfi întâlnit pe Petrescu, jur pe ce am mai scump că l-aş fi ucis!Petrecea zile întregi plângând şi, pentru că nu îndrăznise săvorbească nici cu mătuşă-sa, aceasta, văzând-o deprimată şi tot cu ochiiroşii, îşi închipuia că suferă din cauza vreunui "derbedeu".
Chagrind'amour...
Informată era doar verişoara Norica, o fătuţă de paisprezeceani, dezgheţată şi sufletistă, care încerca s-o consoleze după puterile ei:— Dacă tot ai făcut facultatea în nouă ani, ce mai contează încă u-nul? Anul viitor o să fie o joacă pentru tine, ştii toată materia, te ducidoar ca să ai prezenţă...O implora să meargă la plajă sau la plimbare, măcar la un film, darDanielei nu-i ardea de nimic. Zăcea, lâncezea, plângea şi dormea. Însemn de solidaritate, nici Norica nu mai ieşea, pendulându-se întrecamera Da-nielei şi grădină.— După vreo săptămână, a reuşit să mă scoată totuşi din casă.Atâta a insistat şi m-a rugat plângând, că până la urmă am cedat. Amtras nişte blugi pe mine, un tricou şi espadrilele, mi-am strâns părul într-o coadă de cal; obrazul — ca vai de lume, umflat de plâns şinemachiat. Arătam înfiorător, nu mă puteam uita în oglindă, dar puţin îmi păsa...Hm, gândeam noi, "fetele", dacă Daniela, care nici în duminicaPaştelui nu-i roză zambilică, spune că arăta înfiorător, înseamnă că eraceva de vise rele!— Am ieşit pe bulevardul Tomis şi am luat-o la deal, spre Mamaia.Nu vedeam nimic în jur, vitrinele — şi aşa căcăcioase pe timpul luiCeauşescu — "treceau" pe lângă mine, nu înregistram nimic dintoaletele străzii. Începuse sezonul, veniseră primii turişti străini,arborând ultimele modele de vară din Vest — se purta în draci galbencanar cu bleumarin, tocurile evazate şi eşarfe cochete înfăşurate pecocuri înalte — dar astea aveam să le descopăr mai târziu, pentru căatunci efectiv nu le vedeam. Ronţăiam maşinal dintr-o pungă defloricele, Norica mă urma ca un căţel, făcând eforturi disperate să mădistreze, îmi făceam socoteala, trăgând cu ochiul la ceas, că plimbareatrebuie să dureze măcar o oră, pentru a motiva ieşirea şi a pretextaoboseală...O maşină "opulentă", Chevrolet, a oprit pe neaşteptate chiar îndreptul lor, la marginea trotuarului. Daniela înregistră, reflex, doi inşi —un şofer de casă mare, în uniformă şi cu şapcă, şi încă unul în spate. Uncap rotund ca o bilă, cu o pereche de ochi iscoditori, coborî geamulportierei, interesându-se în limba franceză:— Scuzaţi-mă, pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în port?Daniela îl vedea prima oară pe Jules, viitorul ei soţ.— I-am explicat pe unde s-o ia, nu era complicat, dar, tot aşa, meca-nic, fără să-l văd, ca un robot. Nu-mi ardea de nimic, iar de gagicărealăcel mai puţin. Nici n-apucasem să schimbăm două fraze, când, din senin,a oprit lângă noi un echipaj de miliţie. Nu trebuie să vă mai povestesccum stăteau lucrurile cu străinii pe vremea Marelui Bulă, cum vânau"japiţele" care intrau în contact cu ei, ce aveai de tras după o simplăconversaţie cu un "imperialist". Vajnicii noştri paznici ai ordinii ne-au luatde umeri şi ne-au dat brânci s-o cărăm, dacă nu vrem s-o păţim. Amfugit ca din puşcă, doar un conflict cu autorităţile îmi mai lipsea în zileleacelea! În spatele nostru, Jules se "răscula", făcea gură, adică de cesuntem bruscate pentru o simplă informaţie oferită la solicitarea unorturişti cu paşapoarte în regulă, cetăţeni francezi, cazul va ajunge laambasadă etc.După mai puţin de cinci minute, în timp ce goneau spre casă,Daniela nervoasă, în pragul lacrimilor din cauza incidentului, Norica plinăde remuşcări, Chevroletul le ieşi din nou în cale. Jules le invită la o cafea.O dragoste la prima vedere. Un coup de foudre mai clasic nici nu se putea închipui.Era avocat în Lyon, provenind dintr-o familie de comercianţi bogaţi,celibatar la treizeci şi şapte de ani. Cel mai interesant însă, şi amănuntul căpăta semnificaţii speciale pentru Daniela, care vedea aici limpedemâna destinului, era faptul că Jules, structural anti-turist (zigzagurile peharta lumii avea să le facă ulterior, singură), părăsind în acel 197...
Franţa pentru prima oară, decisese, ca prim obiectiv — niciodată nu seva şti de ce —, exact România. După două săptămâni petrecute pe Litoral, veni la Bucureşti, să-i cunoască familia şi s-o ceară de nevastă.După un an de formalităţi complicate, zbucium, nerăbdare şi acatiste la Biserica Sfântul Anton, scrisori înflăcărate şi telefoane zilnice din Lyon, adat Dumnezeu şi s-au căsătorit. Până în ultima clipă, Daniela a tremuratsă nu se întâmple ceva, să nu intervină ceva...... Peste câţiva ani, abătându-mă cu o buclă de la un itinerar care ducea spre sudul Franţei, am vizitat-o la Lyon. Ei, da —les copains! —de data asta, se putea afirma că Daniela o izbise! Casă pricopsită, zi-i palat,slugi stilate, majordom "în dungi", şi asta spune mai mult decât piscină, jeep Grand Cheroquee, casă de vacanţă în Baleare şi alte simboluri,pentru noi, sărăntocii din Est, de opulenţă occidentală. Daniela însăşi seschimbase enorm, prezentând rezultatul pe viu a va să zică baniiconjugaţi cu performanţele industriei de frumuseţe aplicate la subiect.Se filase, izbutind un trup pe care, fără a fi perfect, toate hainele cădeaubine, se făcuse tot ce se putea cu părul lânos — nu-i crescuse o coamăsălbatică à la Brigitte Bardot, dar cel puţin nu mai constituia un defect,trecea neobservat — machiajul inspirat scotea în evidenţă aerul bizantinal trăsăturilor şi, în primul rând, căpătase alura şi acea inconfundabilădezinvoltură a cetăţeanului avut din ţările membre (fondatoare) NATO.În totul, devenise o persoană interesantă, de o urâţenie fascinantă,care putea să intrige şi să ispitească. Pe lângă ea, cu cârpele melefăcute la Arta Modei din Bucureşti, mă simţeam provincială şi şleampătă,ca o contabilă de la IAS Dârloagele...Se simţea, desigur, fericită, dar nu părea copleşită, prăbuşită subpovara norocului; în cele din urmă, viaţa îi dăduse ceea ce merita, nimiculuitor. Bineînţeles, îşi adusese şi familia, îi aranjase cât se poate debine, avea şi o fetiţă de doi ani, iar drăguţul de Jules era nebun dupăamândouă.Am stat trei zile la ea, timp în care nu înceta să mă urmăreascăobsesiv cărămida învelită în jurnal de sub dulapul familiei Zega... La despărţire mi-a spus că preconizează, pentru iarna ce vine, o vizită înRomânia.A venit, într-adevăr, după Anul Nou. Plină de cadouri — fusese dintotdeauna o generoasă, trăind din plin bucuria de a dărui —,triumfătoare şi ameţitor de elegantă. Mi-au luat piuitul mantoul de vizon croit modern, şi nu "clasic, să cadă în picioare şi peste douăzeci de ani"şi poşeta Chanel cu urechi şi cataramă de aur. Noi lucram pe atunci şi duminicile, ne achitam datoriile externe, îi luam pe toţi la tone de oţel pe cap de locuitor şi ne avântam în zbor, pe frig şi întuneric, spre culmile cele mai înalte ale comunismului! Uite o ocazie pe care Daniela o ratase!N-avea prea mult timp la dispoziţie, Bucureştiul constituind doar o escală în drum spre Grecia, aşa că, în dimineaţa următoare sosirii ei, s-adus la Universitate. Intenţiona să-şi echivaleze diploma în Franţa şi avea nevoie de anumite acte. Nu era singurul motiv şi am rugat-o să mă lases-o însoţesc. Pentru nimic în lume nu vroiam să scap momentul! Un moment unic!La secretariat, problema s-a rezolvat — ici, un Kent, dincolo, un parfumel, o şocolată — dând din palme. Inutil să amintesc că apariţia eia făcut senzaţie, era dezbrăcată, scotocită, evaluată din priviri. Mareareîntâlnire, însă, abia urma — motiv pentru care o şi însoţisem — şi ne-am îndreptat spre cabinetul lui Petrescu.Doamne, cum mai seamănă unii "umanoizi" între ei! Avusesem în facultate un imbecil de lector la Drept Internaţional, tot aşa, spaimalumii, buricul pământului, care — pretindeau studenţii — "avea o plăcere în trup" să radă la examene: în inventarul lui figurau mai mulţirestanţieri şi repetenţi decât duminici! Ăsta din faţa noastră îi era frategeamăn. Aceiaşi ochi mici, răutăcioşi şi plini de neîncredere, aceeaşiexpresie silnică de parcă ar fi avut sub nas un cotlet de pisică, acelaşiglas de scapete, aceleaşi haine mototolite de individ care şi-a petrecutnoaptea într-un compartiment de clasa a 2-a.Am trecut în plan secund, pregătindu-mă pentru un spectacol dezile mari.La intrarea noastră, Petrescu a înălţat o privire subţiată. Aprioric,deranjat. A recunoscut-o pe Daniela, dar fără nici o surpriză. Pariez că nu-i observase "ambalajul", care făcea cât salariul lui pe o viaţă.Bineînţeles că nu s-a ridicat, şi-a săltat doar sprâncenele:— Tovarăşa Zega?— Se poate spune şi aşa, a surâs Daniela.— În ce problemă?— Nici una. Am venit doar să vă mulţumesc. Ţineţi minte? M-aţi lăsat repetentă în anul V, ultimul examen înainte de absolvire...Petrescu îşi încreţi buzele şi abordă un ton superior:— Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă...— Dumnezeule! exclamă mieros Daniela, dar nu vă reproşez nimic.Am venit doar să vă mulţumesc că aţi făcut-o. Datorită dumneavoastră, în loc să-l predau azi pe T. Neculuţă, poetul cizmar, în fundul Deltei, la Murighiol...De ce Murighiol, mi-a explicat-o ulterior. La repartiţie, postul de profesor în respectivul sat de pescari rămăsese singurul neocupat. Îi aparţinea de drept Danielei, studenta cu rezultatele cele mai slabe.— ... aşa cum s-ar fi întâmplat dacă terminam normal, o dată cu colegii mei, azi sunt căsătorită, stabilită în Franţa şi mă simt cât se poate de bine. Am venit doar să-mi exprim recunoştinţa că m-aţi trântit. Aţi schimbat întreg cursul existenţei mele.Nu-l slăbeam din ochi şi, pe cuvânt, am avut ce vedea. După o clipă de surpriză, s-a transfigurat şi a sărit în picioare, cu mâna întinsă spre Daniela:— Tovarăşă Zega! Nici nu ştiţi ce bucurie mi-aţi făcut! Sunteţi primul student, mă rog, studentă, din cariera mea, care m-a înţeles şi vine să-mi mulţumească. N-am trăit degeaba, mai există recunoştinţă pe lumea asta!Şi, jur, avea lacrimi în ochi! Daniela m-a privit consternată. Uite cărui soi de dobitoc îi datora totul! Căci, dacă n-ar fi picat-o la examen,ea nu pleca la mare, dacă n-ar fi plecat la mare, nu l-ar mai fi cunoscutpe Jules, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Jules, poate că ar fi şters la fund,acum, un cârd de pui de lipoveni cu ochi albaştri şi murdari de dude...Dacă, dacă, dacă... Am luat-o pe Edgar Quinet şi am intrat direct la Capşa ca să discutăm, la un Cinzano, cum e mai bine: să ai de-a face cu ticăloşi sau cu cretini?— Habar n-am, a conchis Daniela, şi nici nu cred că are importanţă.În ce mă priveşte, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi — la scos pe Petrescu în cale. Îmi pare rău că nu l-am invitat să ia masa cu noi.Pe urmă, am discutat ce toalete să-şi ia cu ea la Atena.
Rodica Ojog Brasoveanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)